Teoriile care incearcă sa explice aceste mari mistere metafizice sunt insuficiente si nu-si ating tinta, facand din agnosticism singura pozitie si atitudine rationala.
La 20 de ani, am avut un prieten genial, fermecator, educat la scoli de elita si bogat, mostenitor al unei averi de familie. Il voi numi Mihai. Putea face orice dorea. A experimentat, cochetand cu neurostiintele, drept, filosofie si alte domenii. Dar era atat de critic, atat de pretentios, incat nu s-a decis niciodata asupra unei cariere. Nimic nu era suficient de bun pentru el. Nu a gasit niciodata dragoste din acelasi motiv. De asemenea, a discredita alegerile prietenilor sai, atat de mult incat ne-a instrainat. A ajuns acru si singuratic. Cel putin asta presupun. Nu am vorbit cu Mihai de zeci de ani.
Poti fi pretentios, mai ales cand vine vorba de lucruri precum munca, dragostea si hrana (chiar si cel mai mofturos consumator de mancare trebuie sa manance ceva). Aceasta este lectia pe care am invatat-o de la Mihai. Dar cand vine vorba de raspunsuri la mari mistere, majoritatea dintre noi nu suntem suficient de pretentiosi.
Ne multumim cu raspunsuri din motive inadecvate, de exemplu, pentru ca parintii, preotii sau profesorii nostri cred in ele. Credem ca trebuie sa credem ceva, dar de fapt nu credem. Putem si ar trebui sa decidem ca niciun raspuns nu este suficient de bun. Ar trebui sa fim agnostici.
Unii oameni confunda agnosticismul (necunoasterea) cu apatia (lipsa de grija). De exemplu, Francis Collins, un geneticist care conduce Institutul National de Sanatate. El este un crestin devotat, care crede ca Iisus a facut minuni, a murit pentru pacatele noastre si a inviat din morti.
In bestseller-ul sau din 2006, The Language of God, Collins numeste agnosticismul un „cop-out”, adica o eschivare, o lasitate (a evita sa faci un lucru pe care ai promis ca o sa-ln faci pentru ca esti speriat, timid sau crezi ca este prea dificil). Cand a fost intervievat de catre cineva, acesta i-a spus ca este agnostic si s-a opus „lasitatii”.
Collins si-a cerut scuze. „Aceasta a fost o remarca, o umilinta, care nu ar trebui sa se aplice agnosticilor seriosi care au luat in considerare dovezile si inca nu gasesc un raspuns”, a spus el. „Am reactionat la agnosticismul pe care il vad in comunitatea stiintifica, la care nu s-a ajuns printr-o examinare atenta a dovezilor”. Am examinat dovezile crestinismului si mi se par neconvingatoare. Nu sunt convins de nici o poveste care implica creatie stiintifica, cum ar fi cele care descriu cosmosul nostru ca o bula intr-un „multivers” oceanic.
Oamenii pe care ii admir ma invinovatesc pentru ca sunt prea sceptic. Unul este regretatul filosof religios Huston Smith, care ne-a numit „afectati de convingere”.
Dar cand vine vorba de teorii despre realitatea suprema, sunt de aceeasi parere ca Voltaire. „Indoiala nu este o conditie placuta”, a spus Voltaire, „dar certitudinea este una absurda”. Indoiala ne protejeaza de dogmatism, care se poate transforma cu usurinta in fanatism si ceea ce William James numeste o „inchidere prematura a conturilor noastre cu realitatea”.
Mai jos sustin agnosticismul ca o pozitie fata de existenta lui Dumnezeu, interpretari ale mecanicii cuantice si teorii ale constiintei. Cand ne gandim la presupuse raspunsuri la aceste trei ghicitori, ar trebui sa fim la fel de pretentiosi ca vechiul meu prieten, Mihai.
PROBLEMA RAULUI
De ce existam? Raspunsul, conform marilor religii monoteiste, inclusiv credinta catolica in care am fost crescut, este ca ne-a creat o entitate atotputernica, supranaturala. Aceasta zeitate ne iubeste, asa cum un tata uman isi iubeste copiii si vrea sa ne comportam intr-un anumit fel. Daca suntem buni, El ne va rasplati. Daca suntem rai, El ne va pedepsi. (Eu folosesc pronumele „El”, deoarece majoritatea scripturilor il descriu pe Dumnezeu ca fiind barbat.)
Obiectia mea principala fata de aceasta explicatie a realitatii este problema raului. O privire de ansamblu asupra istoriei umane si asupra lumii de astazi dezvaluie suferinte si nedreptati enorme. Daca Dumnezeu ne iubeste si este atotputernic, de ce este viata atat de oribila pentru atat de multi oameni? Un raspuns standard la aceasta intrebare este ca Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru; putem alege sa fim atat rai, cat si buni.
Marele si regretatul fizician Steven Weinberg, un ateu, care a murit in iulie, critica argumentul liberului arbitru in cartea sa Dreams of a Final Theory. Specificand ca nazistii au ucis multe dintre rudele sale in Holocaust, Weinberg intreaba: Au trebuit sa moara milioane de evrei pentru ca nazistii sa-si poata exercita liberul arbitru? Nu pare corect. Si cum ramane cu acei copii care sufera de cancer? Trebuie sa credem ca celulele canceroase au vointa libera?
Pe de alta parte, viata nu este intotdeauna infernala. Experimentam dragostea, prietenia, aventura si frumusetea sfasietoare. Ar putea toate acestea sa vina cu adevarat din coliziuni aleatorii de particule? Chiar si Weinberg recunoaste ca viata pare uneori „mai frumoasa decat e necesar”. Daca problema raului ma impiedica sa cred intr-un Dumnezeu iubitor, atunci problema frumusetii ma impiedica sa fiu ateu ca Weinberg. Prin urmare, agnosticismul.
PROBLEMA INFORMATIEI
Mecanica cuantica este cea mai precisa si mai puternica teorie a realitatii, din perspectiva stiintei. A prezis nenumarate experimente, a generat nenumarate aplicatii. Problema este ca fizicienii si filozofii nu sunt de acord asupra a ceea ce inseamna, adica a ceea ce spune despre modul in care functioneaza lumea.
Multi fizicieni – cei mai multi, probabil – adera la interpretarea de la Copenhaga, dezvoltata de fizicianul danez Niels Bohr. Dar acesta este un fel de anti-interpretare, care spune ca fizicienii nu ar trebui sa incerce sa dea sens mecanicii cuantice; ar trebui sa „taca si sa calculeze”, asa cum a spus odata fizicianul David Mermin.
Filosoful Tim Maudlin deplange aceasta situatie. In cartea sa din 2019, „Filosofia fizicii: teoria cuantica”, el subliniaza ca mai multe interpretari ale mecanicii cuantice descriu in detaliu modul in care functioneaza lumea.
Acestea includ modelul GRW propus de Ghirardi, Rimini si Weber; teoria valului pilot al lui David Bohm; si ipoteza multiplelor lumi a lui Hugh Everett. Dar iata ironia: Maudlin este atat de scrupulos in a arata defectele acestor interpretari incat imi intareste scepticismul. Toate par ineficiente si ridicole.
Maudlin nu examineaza interpretarile care reformeaza mecanica cuantica ca teorie despre informatie. Pentru perspective pozitive asupra interpretarilor bazate pe informatii, consultati Beyond Weird, a jurnalistului Philip Ball si The Ascent of Information, a astrobiologului Caleb Scharf. Dar, dupa parerea mea, prelucrarile bazate pe informatii despre mecanica cuantica sunt chiar mai putin plauzibile decat interpretarile pe care Maudlin le examineaza. Conceptul de informatie nu are sens fara ca fiintele constiente sa trimita, sa primeasca si sa actioneze asupra informatiilor.
Introducerea constiintei in fizica submineaza intentia sa de obiectivitate. Mai mult, din cate stim, constiinta apare doar in anumite organisme care au existat pentru o scurta perioada aici pe Pamant. Deci, cum se poate aplica mecanica cuantica, daca este mai degraba o teorie a informatiei decat a materiei si energiei, pentru intregul cosmos de la Big Bang? Teoriile fizicii bazate pe informatii par a fi o revenire la geocentrism, care presupunea ca universul se invarte in jurul nostru. Avand in vedere problemele cu toate interpretarile mecanicii cuantice, din nou, agnosticismul mi se pare o pozitie logica.
PROBLEMELE MINTE-CORP
Dezbaterea asupra constiintei este chiar mai nesigura decat dezbaterea despre mecanica cuantica. Cum creeaza materia mintea? Cu cateva decenii in urma, un consens parea sa apara. Filosoful Daniel Dennett, in lucrarea sa intitulata in mod informal „Consciousness Explained”, a afirmat: constiinta apare clar din procesele neuronale, cum ar fi impulsurile electrochimice din creier. In opinia lui Francis Crick si a lui Christof Koch, constiinta este generata de retelele de neuroni care oscileaza in sincronie.
Treptat, acest consens s-a prabusit, deoarece dovezile empirice pentru teoriile neuronale ale constiintei nu au reusit sa se materializeze. Dupa cum se subliniaza in cartea, „Probleme minte-corp” / Mind-Body Problems, exista acum o varietate ametitoare de teorii ale constiintei. Christof Koch si-a aratat toata sustinerea teoriei integrate a informatiei, conform careia constiinta ar putea fi o proprietate a intregii materii, nu doar a creierului. Aceasta teorie sufera de aceleasi probleme ca si teoriile bazate pe informatii despre mecanica cuantica.
Teoreticieni precum Roger Penrose, care a castigat anul trecut Premiul Nobel pentru fizica, au presupus ca efectele cuantice stau la baza constiintei, dar aceasta teorie este si mai lipsita de dovezi decat teoria informatiei integrate.
Cercetatorii nici macar nu pot fi de acord cu ce forma ar trebui sa ia o teorie a constiintei. Ar trebui sa fie un tratat filosofic? Un model pur matematic? Un algoritm gigantic, poate bazat pe Modelul de invatare Bayesian? Ar trebui sa imprumute concepte de la budism, cum ar fi anatta, doctrina fara sine? Toate cele de mai sus? Nici una dintre cele de mai sus? Consensul pare mai departe ca niciodata. Si acesta este un lucru bun. Ar trebui sa fim deschisi cu mintea noastra.
Asadar, care este diferenta, daca exista, intre mine si Mihai, fostul meu prieten? Imi place sa cred ca este o chestiune de stil. Mihai dispretuia si nesocotea alegerile altora. El semana cu unul dintre acei atei cu duhul rau, care jignesc credinciosii pentru credintele lor. Incerc sa nu fiu dogmatic in neincrederea mea si sa fiu compatimitor fata de cei care, precum Francis Collins, au gasit raspunsuri care functioneaza pentru ei.
De asemenea, ma amuza teoriile inventive ale tuturor, cum ar fi „it from bit” de John Wheeler si principiul diversitatii maxime al lui Freeman Dyson, chiar daca nu le pot imbratisa.
Sunt cu siguranta un sceptic. Ma indoiesc ca vom sti vreodata daca Dumnezeu exista, ce inseamna mecanica cuantica, modul in care materia creeaza mintea. Banuiesc ca aceste trei puzzle-uri sunt aspecte diferite ale unui singur mister de nepatruns in centrul lucrurilor.
Dar una dintre placerile agnosticismului – poate cea mai mare placere – este ca pot continua sa caut raspunsuri si sa sper ca voi avea o revelatie in viitorul apropiat.
