Când vorbim despre instituțiile europene, mulți dintre noi ne gândim imediat la Uniunea Europeană. E firesc, pentru că Bruxelles-ul ocupă o bună parte din știrile politice și economice pe care le consumăm zilnic. Însă există o organizație mult mai veche, cu o misiune diferită și, într-un fel, chiar mai fundamentală pentru ceea ce înseamnă astăzi drepturile omului pe continent.
Vorbim despre Consiliul Europei, o instituție care reunește 46 de state și care, de mai bine de șapte decenii, modelează standardele democratice ale Europei.
Dar câte țări fac parte din această organizație? Care sunt ele? Și de ce ar trebui să ne pese? Acestea sunt întrebări la care merită să răspundem pe larg, pentru că răspunsurile ne spun multe despre identitatea europeană contemporană.
Originile Consiliului Europei și contextul istoric
Pentru a înțelege de ce Consiliul Europei arată așa cum arată astăzi, trebuie să ne întoarcem în timp, la anii imediat de după cel de-al Doilea Război Mondial. Europa era devastată. Zeci de milioane de oameni muriseră, economiile erau în ruine, iar memoria ororilor naziste și fasciste era încă proaspătă. Liderii de atunci și-au dat seama că, pentru a preveni repetarea unei asemenea catastrofe, era nevoie de o cooperare strânsă între națiunile europene.
Winston Churchill, în celebrul său discurs de la Zurich din 1946, a vorbit despre necesitatea creării unor „State Unite ale Europei”. Deși viziunea lui era mai degrabă retorică decât un plan concret, a plantat o sămânță. Trei ani mai târziu, în mai 1949, la Londra, zece state au semnat tratatul care a dat naștere Consiliului Europei. Acele zece țări fondatoare erau Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia și Regatul Unit.
E interesant de observat că, printre fondatori, găsim atât foste puteri ale Axei (Italia), cât și țări care rămăseseră neutre în timpul războiului (Irlanda, Suedia). Mesajul era clar: Consiliul Europei nu era un club al învingătorilor, ci o platformă pentru toți cei care credeau în democrație, statul de drept și drepturile omului.
Diferența esențială față de Uniunea Europeană
Înainte de a trece la lista statelor membre, trebuie să lămurim o confuzie destul de frecventă. Consiliul Europei nu este același lucru cu Uniunea Europeană. Ba chiar, sunt organizații complet diferite, cu sedii diferite, misiuni diferite și, evident, membri diferiți.
Uniunea Europeană, cu cei 27 de membri ai săi, este o uniune economică și politică cu instituții supranaționale care pot adopta legislație obligatorie pentru statele membre. Are o monedă comună pentru mulți dintre membri, o piață unică, politici comerciale comune și tot felul de mecanisme de integrare profundă.
Consiliul Europei, pe de altă parte, nu se ocupă de economie sau de comerț. Misiunea lui este alta: promovarea drepturilor omului, a democrației și a statului de drept. Sediul său este la Strasbourg, în Franța, iar principalul său instrument juridic este Convenția Europeană a Drepturilor Omului, un document extraordinar de important pentru viața cetățenilor europeni.
Practic, poți fi membru al Consiliului Europei fără să fii în UE. Norvegia, Elveția, Turcia sau Regatul Unit (după Brexit) sunt exemple perfecte în acest sens.
Cele 46 de state membre actuale
La momentul actual, Consiliul Europei numără 46 de state membre. Lista aceasta s-a schimbat de-a lungul timpului, cu aderări succesive pe măsură ce democrația s-a răspândit pe continent, dar și cu o excludere recentă care a marcat o ruptură istorică.
Să le luăm pe rând, grupate geografic, pentru o înțelegere mai clară.
Europa de Vest și țările fondatoare
Dintre cele zece țări fondatoare, toate rămân membre active ale Consiliului. Franța găzduiește sediul organizației la Strasbourg și joacă un rol central în activitățile acesteia. Regatul Unit, deși a părăsit Uniunea Europeană în 2020, continuă să fie membru al Consiliului Europei, ceea ce demonstrează încă o dată că cele două organizații sunt distincte.
Belgia, Olanda și Luxemburg, cele trei țări ale Benelux-ului, sunt membre fondatoare și au susținut constant integrarea europeană în toate formele ei. Italia a aderat la scurt timp după înființare, în 1949, ca parte a procesului de reconstrucție democratică post-fascistă.
Germania de Vest a devenit membră în 1950, la doar un an de la înființarea organizației, ceea ce reprezenta un gest extraordinar de reconciliere. Gândiți-vă: la doar cinci ani de la sfârșitul războiului, Germania era primită într-o organizație al cărei scop principal era apărarea drepturilor omului. Acest gest a pus bazele reintegrării Germaniei în comunitatea europeană.
Austria a urmat în 1956, după ce și-a recăpătat suveranitatea deplină prin Tratatul de Stat austriac. Elveția, faimoasă pentru neutralitatea sa, a aderat abia în 1963, după lungi dezbateri interne despre compatibilitatea dintre neutralitate și apartenența la organizații internaționale.
Peninsula Iberică și procesele de democratizare
Spania și Portugalia au o poveste aparte. Ambele țări au fost conduse de regimuri autoritare până în anii 1970: Spania de Francisco Franco până în 1975, Portugalia de regimul lui Salazar și apoi Caetano până la Revoluția Garoafelor din 1974.
Portugalia a aderat la Consiliul Europei în 1976, la doar doi ani de la revoluție, ca un semn al angajamentului său față de democrație. Spania a urmat în 1977, în perioada de tranziție democratică de după moartea lui Franco. Aderarea la Consiliul Europei a fost, pentru ambele țări, un prim pas către reintegrarea în Europa democratică, urmată ulterior de aderarea la Comunitatea Economică Europeană.
Țările nordice și baltice
Suedia, Norvegia și Danemarca sunt membre fondatoare, iar Islanda a aderat în 1950. Finlanda, care a trebuit să navigheze cu grijă relația cu Uniunea Sovietică în perioada Războiului Rece, a devenit membră în 1989, chiar înainte de căderea Zidului Berlinului.
După destrămarea Uniunii Sovietice, cele trei state baltice, Estonia, Letonia și Lituania, au aderat la Consiliul Europei în 1993 (Estonia) și 1995 (Letonia și Lituania). Pentru aceste țări, aderarea reprezenta o confirmare a independenței lor și a orientării pro-occidentale.
Europa Centrală și de Est: valul aderărilor post-comuniste
Prăbușirea comunismului în 1989 a deschis porțile Consiliului Europei pentru zeci de milioane de europeni care fuseseră izolați de restul continentului timp de patru decenii. Ungaria a fost prima țară fostă comunistă care a aderat, în 1990, urmată de Polonia în același an.
Cehoslovacia a aderat în 1991, iar după separarea pașnică din 1993, atât Republica Cehă, cât și Slovacia au continuat ca membre. Bulgaria a aderat în 1992, România în 1993, iar Slovenia tot în 1993, la scurt timp după declararea independenței față de Iugoslavia.
Țările din fosta Iugoslavie au avut traiectorii diferite. Croația a aderat în 1996, Macedonia de Nord în 1995, iar Bosnia și Herțegovina în 2002, după încheierea conflictului devastator din anii 1990. Serbia a devenit membră în 2003, iar Muntenegru în 2007, după separarea de Serbia. Kosovo, deși și-a declarat independența în 2008, nu este membru al Consiliului Europei, deoarece nu este recunoscut de toate statele membre.
Albania a aderat în 1995, marcând încă un pas în ieșirea din izolarea extremă din perioada lui Enver Hoxha.
Fostul spațiu sovietic
Moldova a aderat în 1995, Ucraina în 1995, iar Georgia, Armenia și Azerbaidjan în 1999, 2001 și, respectiv, 2001. Aceste aderări au extins sfera de influență a Consiliului Europei dincolo de granițele geografice tradiționale ale Europei, în Caucaz.
Rusia a aderat în 1996, într-un moment de optimism privind democratizarea țării. Timp de un sfert de secol, Rusia a fost membră a Consiliului, deși relația a fost adesea tensionată, cu suspendări temporare ale drepturilor de vot în urma anexării Crimeei în 2014.
În martie 2022, după invazia pe scară largă a Ucrainei, Rusia a fost exclusă din Consiliul Europei, fiind prima dată în istoria organizației când un membru este expulzat. Aceasta a redus numărul de membri de la 47 la 46.
Turcia și Cipru
Turcia a aderat la Consiliul Europei încă din 1950, fiind unul dintre primii membri după fondatori. Relația Turciei cu organizația a fost, de-a lungul timpului, complexă, cu numeroase cazuri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și tensiuni legate de libertatea presei și drepturile minorităților.
Cipru a aderat în 1961, la scurt timp după independența față de Regatul Unit. Divizarea insulei din 1974 a creat complicații juridice care persistă până astăzi.
Microstatele europene
Un aspect mai puțin cunoscut este că și microstatele europene sunt membre ale Consiliului Europei. Liechtenstein a aderat în 1978, San Marino în 1988, Andorra în 1994 și Monaco în 2004. Aceste mici state, cu populații de câteva zeci de mii de locuitori, au aceleași drepturi și obligații ca marile puteri europene în cadrul organizației.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului: inima Consiliului
Nu poți vorbi despre Consiliul Europei fără să menționezi Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), adoptată în 1950 și intrată în vigoare în 1953. Acest document fundamental garantează drepturi precum dreptul la viață, interzicerea torturii, dreptul la un proces echitabil, libertatea de exprimare, libertatea de religie și multe altele.
Ceea ce face CEDO specială este că nu rămâne doar pe hârtie. Există un mecanism de aplicare: Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul tot la Strasbourg. Orice cetățean al unui stat membru poate, după ce a epuizat căile de atac interne, să depună o plângere la această curte dacă consideră că drepturile sale au fost încălcate.
România, de exemplu, a fost condamnată de numeroase ori de Curtea de la Strasbourg, în special pentru durata excesivă a proceselor, condițiile din penitenciare sau diverse alte încălcări. Aceste condamnări au dus la reforme legislative și la schimbări concrete în sistemul judiciar românesc.
Pentru cetățenii români care consideră că drepturile lor fundamentale au fost încălcate și care doresc să exploreze posibilitatea unei plângeri la CEDO, consultarea unui specialist în drept european devine esențială. Un avocat Bucuresti Consultanta CEDO poate oferi îndrumare calificată în acest proces complex, ajutând la evaluarea șanselor de succes și la pregătirea documentației necesare.
Procesul de aderare la Consiliul Europei
Cum devine o țară membră a Consiliului Europei? Procesul nu este automat și presupune îndeplinirea unor criterii stricte. Statul candidat trebuie să demonstreze un angajament real față de democrație, statul de drept și drepturile omului.
Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei invită statul să adere, iar Adunarea Parlamentară trebuie să emită un aviz favorabil. Înainte de aderare, statul candidat se angajează să semneze și să ratifice Convenția Europeană a Drepturilor Omului și alte tratate importante.
După aderare, statul este monitorizat pentru a se asigura că își respectă angajamentele. Această monitorizare poate fi destul de riguroasă și poate include rapoarte critice atunci când standardele nu sunt respectate.
Statele cu statut de observator
Pe lângă cei 46 de membri, există state care au statut de observator la Consiliul Europei. Acest statut le permite să participe la anumite activități fără a fi membri cu drepturi depline.
Statele Unite ale Americii, Canada, Japonia, Mexicul și Vaticanul au acest statut. Prezența lor reflectă importanța globală a Consiliului Europei și a standardelor sale privind drepturile omului.
Israelul a avut, de asemenea, statut de observator la Adunarea Parlamentară, deși relația a fost marcată de controverse legate de conflictul israeliano-palestinian.
Cazul special al Belarusului
Belarus este singura țară din Europa geografică (excluzând Kosovo și Kazahstanul, care sunt cazuri speciale) care nu este membră a Consiliului Europei. Cererea de aderare a Belarusului a fost înghețată în 1997, după ce președintele Lukașenko a dizolvat parlamentul și a adoptat o nouă constituție prin referendum considerat nedemocratic.
De atunci, Belarus a rămas în afara organizației, iar situația drepturilor omului din țară s-a deteriorat constant. Evenimentele din 2020, când protestele masive împotriva regimului au fost reprimate violent, și sprijinul acordat Rusiei în invazia Ucrainei au îndepărtat și mai mult perspectiva unei aderări.
Excluderea Rusiei: un moment de cotitură
În februarie 2022, Rusia a lansat o invazie pe scară largă a Ucrainei, cea mai mare operațiune militară în Europa de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace. Reacția Consiliului Europei a fost rapidă și fără precedent.
La 25 februarie 2022, Comitetul de Miniștri a suspendat drepturile de reprezentare ale Rusiei. La 16 martie, în fața iminenței excluderii, Rusia a anunțat că se retrage din organizație. În aceeași zi, Comitetul de Miniștri a decis excluderea Rusiei, făcând din aceasta primul stat expulzat din istoria Consiliului Europei.
Consecințele sunt semnificative. Cetățenii ruși nu mai au acces la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru plângeri noi. Rusia nu mai este obligată să respecte hotărârile Curții. Și, simbolic, o țară de aproape 150 de milioane de locuitori a fost exclusă din comunitatea europeană a drepturilor omului.
Impactul real al Consiliului Europei asupra vieții cetățenilor
Poate părea că Consiliul Europei este o organizație abstractă, departe de preocupările cotidiene ale oamenilor obișnuiți. Dar impactul său este mai concret decât ar părea la prima vedere.
Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului au schimbat legislații, au eliberat prizonieri ținuți în condiții inumane, au protejat jurnaliști și au apărat drepturile minorităților. În România, de exemplu, condamnările la CEDO au dus la modificări ale Codului de Procedură Penală, la îmbunătățirea condițiilor de detenție și la recunoașterea unor drepturi care anterior erau ignorate.
Consiliul Europei a elaborat, de asemenea, numeroase convenții în domenii variate: protecția datelor personale, prevenirea torturii, drepturile copiilor, combaterea violenței împotriva femeilor (Convenția de la Istanbul), lupta împotriva corupției și multe altele. Aceste instrumente juridice creează un cadru comun de valori și standarde pentru întregul continent.
România în Consiliul Europei
România a aderat la Consiliul Europei pe 7 octombrie 1993, la patru ani de la Revoluția din decembrie 1989. Pentru țara noastră, aderarea a reprezentat o confirmare a drumului spre democrație și integrare europeană.
De atunci, România a avut o relație complexă cu organizația. Pe de o parte, a beneficiat de mecanismele de monitorizare și de expertiza Consiliului în diverse domenii. Pe de altă parte, a fost frecvent criticată și condamnată pentru nerespectarea standardelor europene.
Judecători români au făcut parte din Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar parlamentari români participă la sesiunile Adunării Parlamentare. România a și găzduit diverse evenimente și conferințe sub egida Consiliului.
Chestiunile legate de independența justiției, libertatea presei, drepturile minorităților și condițiile de detenție au fost constant pe agenda discuțiilor dintre România și organismele Consiliului Europei.
Viitorul Consiliului Europei
Care este viitorul acestei organizații într-o Europă din ce în ce mai fragmentată? Excluderea Rusiei a arătat că Consiliul Europei este dispus să își apere valorile fundamentale, chiar dacă asta înseamnă renunțarea la universalitatea pe care o urmărea.
Provocările sunt multiple. Unele state membre, precum Ungaria sau Turcia, sunt criticate pentru erodarea standardelor democratice și a statului de drept. Tensiunile geopolitice din vecinătatea Europei creează presiuni suplimentare. Iar încrederea cetățenilor în instituțiile internaționale este, în general, în scădere.
Cu toate acestea, Consiliul Europei rămâne relevant. Convenția Europeană a Drepturilor Omului continuă să fie un instrument vital pentru protecția drepturilor fundamentale. Curtea de la Strasbourg pronunță sute de hotărâri în fiecare an, iar statele membre, în marea lor majoritate, le respectă.
Lista completă a celor 46 de state membre
Pentru a recapitula, iată toate cele 46 de state membre ale Consiliului Europei, în ordine alfabetică: Albania, Andorra, Armenia, Austria, Azerbaidjan, Belgia, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Cipru, Croația, Danemarca, Elveția, Estonia, Finlanda, Franța, Georgia, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Macedonia de Nord, Malta, Republica Moldova, Monaco, Muntenegru, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Regatul Unit, România, San Marino, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia, Ucraina și Ungaria.
Fiecare dintre aceste țări, indiferent de mărime sau de putere economică, are un loc egal la masa Consiliului Europei. Un principiu democratic fundamental care, deși imperfect în aplicare, rămâne o aspirație valoroasă.
O reflecție finală
Consiliul Europei nu este o organizație perfectă. Are limite, are contradicții, și nu întotdeauna reușește să își atingă obiectivele nobile. Dar într-o lume în care drepturile omului sunt adesea tratate ca un lux sau ca o povară, existența unei instituții dedicată apărării lor rămâne esențială.
Cele 46 de state membre, cu toată diversitatea lor, împărtășesc un angajament formal față de valorile democratice și față de demnitatea umană. E un angajament care, să fim sinceri, nu este întotdeauna respectat. Dar faptul că există un cadru în care aceste valori sunt afirmate, în care încălcările pot fi sancționate și în care cetățenii au un recurs, reprezintă ceva prețios.
Când vorbim despre Consiliul Europei, vorbim, în fond, despre o idee: aceea că Europa poate fi mai mult decât o simplă vecinătate geografică, că poate fi o comunitate de valori. Această idee a supraviețuit Războiului Rece, a supraviețuit fragmentării Iugoslaviei, și supraviețuiește acum provocărilor prezentului.
Rămâne de văzut cum va evolua organizația în deceniile următoare. Dar, cel puțin pentru moment, cele 46 de steaguri care flutură în fața Palatului Europei de la Strasbourg reprezintă un simbol al unei Europe unite în jurul unor principii fundamentale. Și asta, orice ar spune cinicii, nu e puțin lucru.
