Teoria comunicarii este o descriere propusa a fenomenelor de comunicare, a relatiilor dintre ele, o poveste care descrie aceste relatii si un argument pentru aceste trei elemente. Teoria comunicarii ofera o modalitate de a vorbi si de a analiza evenimentele, procesele si angajamentele cheie care impreuna formeaza comunicarea. Teoria poate fi vazuta ca o modalitate de a mapa lumea si de a o face navigabila; aceasta ne ofera instrumente pentru a raspunde intrebarilor de comunicare empirice, conceptuale sau practice.
Comunicarea este definita atat in sens comun, cat si in moduri specializate. Teoria comunicarii subliniaza aspectele sale simbolice si ale procesului social, asa cum sunt vazute din doua perspective – ca schimb de informatii (perspectiva de transmisie) si ca munca efectuata pentru a conecta si astfel a permite acest schimb (perspectiva rituala).
Cercetarile sociolingvistice din anii 1950 si 1960 au demonstrat nivelul la care oamenii isi schimba formalitatea limbii lor, in functie de contextul social in care se afla. Acest lucru a fost explicat in termeni de norme sociale care dictau utilizarea limbajului. Modul in care folosim limbajul difera de la o persoana la alta.
Teoriile comunicarii au origini in mai multe perioade istorice, inclusiv in traditiile clasice de oratorie si retorica, conceptiile iluminismului despre societate si minte si eforturile de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial de a intelege propaganda si relatiile dintre mass-media si societate. Teoreticieni proeminenti ai comunicarii istorice si moderne includ Kurt Lewin, Harold Lasswell, Paul Lazarsfeld, Carl Hovland, James Carey, Elihu Katz, Kenneth Burke, John Dewey, Jurgen Habermas, Marshall McLuhan, Theodor Adorno, Antonio Gramsci, Robert E. Park, George Herbert Mead, Joseph Walther, Claude Shannon si Stuart Hall — desi unii dintre acesti teoreticieni s-ar putea sa nu se asocieze in mod explicit cu domeniul comunicarii ca disciplina sau ca domeniu de studiu.
Modele si Elemente de Teoria Comunicarii
O activitate cheie in teoria comunicarii este dezvoltarea de modele si concepte utilizate pentru a descrie comunicarea. In modelul liniar, comunicarea functioneaza intr-o singura directie: un emitator codifica un mesaj si il trimite printr-un canal pentru ca un receptor sa il decodeze. In comparatie, modelul interational de comunicare este bidirectional. Oamenii trimit si primesc mesaje intr-un mod cooperant, in timp ce codifica si decodifica in mod continuu informatii. Modelul tranzactional presupune ca informatiile sunt trimise si primite simultan printr-un canal si, in continuare, ia in considerare un cadru de referinta sau experienta pe care fiecare persoana o aduce in interactiune.
Unele dintre elementele de baza ale comunicarii studiate in teoria comunicarii sunt:
- Sursa: acest element este „sursa de informatii”, care „produce un mesaj sau o secventa de mesaje care urmeaza sa fie comunicate terminalului receptor.”
- Emitator: „emitatorul”, care „opereaza asupra mesajului intr-un fel pentru a produce un semnal potrivit pentru transmisie prin canal.” La Aristotel, acest element este „difuzorul” (oratorul).
- Canal: Pentru Shannon, canalul este „doar mediul folosit pentru a transmite semnalul de la emitator la receptor”.
- Receptor: Pentru Shannon, receptorul „realizeaza operatia inversa celei facute de transmitator, reconstruind mesajul din semnal.”
- Destinatie: destinatia este „persoana (sau lucrul) caruia ii este destinat mesajul”.
- Mesaj: din latinescul mittere, „a trimite”. Mesajul este un concept, o informatie, o comunicare sau o declaratie care este trimisa intr-o forma verbala, scrisa, inregistrata sau vizuala destinatarului.
- Parere – Elemente entropice, pozitive si negative
Epistemologia in teoria comunicarii
Teoriile comunicarii variaza substantial in epistemologia lor, iar articularea acestui angajament filozofic face parte din procesul de teoretizare. Desi diferitele pozitii epistemice utilizate in teoriile comunicarii pot varia, o schema de categorizare distinge intre epistemologiile interpretative empirice, metrice empirice sau post-pozitiviste, retorice si critice. Teoriile comunicarii pot, de asemenea, sa se incadreze sau sa varieze in domenii distincte de interes, inclusiv teoria informatiei, retorica si vorbirea, comunicarea interpersonala, comunicarea organizationala, comunicarea socioculturala, comunicarea politica, comunicarea mediata de computer si perspectivele critice asupra mass-media si a comunicarii.
Epistemologie empirica interpretativa
Epistemologia empirica interpretativa sau interpretativismul, urmareste sa dezvolte perceptia subiectiva si intelegerea fenomenelor de comunicare prin studiul fundamentat al interactiunilor locale. Atunci cand dezvolta sau aplica o teorie interpretativa, cercetatorul insusi este un instrument vital. Teoriile caracteristice acestei epistemologii includ structurarea si interactionismul simbolic, iar metodele asociate frecvent includ analiza discursului si etnografia.
Epistemologie empirica sau postpozitivist-metrica
O epistemologie metrica empirica sau post-pozitivista are o viziune axiomatica si uneori cauzala a fenomenelor, dezvoltand dovezi despre asociere sau facand predictii si folosind metode orientate spre masurarea fenomenelor de comunicare. Teoriile post-pozitiviste sunt, in general, evaluate dupa acuratetea, consistenta si productivitatea lor. Teoriile caracteristice unei epistemologii post-pozitiviste pot proveni dintr-o gama larga de perspective, inclusiv pragmatista, behaviorista, cognitivista, structuralista sau functionalista. Desi munca post-pozitivista poate fi calitativa sau cantitativa, analiza statistica este o forma comuna de dovezi, iar oamenii de stiinta care adopta aceasta abordare cauta adesea sa dezvolte rezultate care pot fi reproduse de altii.
Comunicare interpersonala
Teoriile in comunicarea interpersonala se refera la modurile in care grupuri foarte mici de oameni comunica intre ei. Desi teoriile comunicarii interpersonale isi au originea in studiile de comunicare in masa privind atitudinea si raspunsul la mesaje, incepand cu anii 1970, teoriile comunicarii interpersonale au capatat un accent distinct personal. Teoriile interpersonale examineaza relatiile si dezvoltarea lor, comunicarea non-verbala, modul in care ne adaptam unul la altul in timpul conversatiei si cum dezvoltam mesajele pe care cautam sa le transmitem.
Comunicarea organizationala
Teoriile comunicarii organizationale abordeaza nu numai modurile in care oamenii folosesc comunicarea in organizatii, ci si modul in care folosesc comunicarea pentru a constitui acea organizatie, dezvoltand structuri, relatii si practici pentru a-si atinge obiectivele. Desi teoriile timpurii ale comunicarii organizationale au fost caracterizate de un asa-numit model container (ideea ca o organizatie este un obiect clar marginit in interiorul caruia comunicarea are loc intr-o maniera simpla, urmand linii ierarhice), teoriile mai recente au privit organizatia ca o entitate mai fluida, cu granite neclare.
Avand in vedere ca obiectul sau de studiu este organizatia, poate nu este surprinzator faptul ca bursa de comunicare organizationala are legaturi importante cu teoriile managementului, Management Communication Quarterly servind ca un loc cheie pentru diseminarea lucrarilor academice. Cu toate acestea, teoriile in comunicarea organizationala pastreaza o identitate distincta prin perspectiva lor critica fata de putere si atentia fata de nevoile si interesele lucratorilor, mai degraba decat sa privilegieze vointa managementului.
Comunicarea organizationala se poate distinge prin orientarea ei catre patru probleme cheie: voce (cine poate vorbi in cadrul unei organizatii), rationalitate (cum sunt luate deciziile si ale caror scopuri sunt indeplinite), organizarea (cum este structurata organizatia in sine si cum functioneaza ea) , si relatia organizatie-societate (cum poate organiza, alternativ, sa serveasca, sa exploateze si sa reflecte societatea ca intreg).
Comunicare socioculturala
Aceasta linie de teorie examineaza modul in care ordinea sociala este atat produsa, cat si reprodusa prin comunicare. Problemele de comunicare in traditia socioculturala pot fi teoretizate in termeni de nealiniere, conflict sau esec de coordonare. Teoriile din acest domeniu exploreaza dinamici precum fenomenele la nivel micro si macro, structura versus agentie, local versus global si problemele de comunicare care apar din cauza decalajelor de spatiu si timp, impartasind o anumita rudenie cu perspective sociologice si antropologice, dar care se disting printr-o atentie intensa.
Comunicare Politica
Teoriile comunicarii politice sunt preocupate de schimbul public de mesaje intre actorii politici de toate felurile. Acest domeniu de aplicare este in contrast cu teoriile stiintei politice care privesc in interiorul institutiilor politice, pentru a intelege procesele de luare a deciziilor. Teoriile timpurii ale comunicarii politice au examinat rolurile comunicarii de masa (adica televiziunea si ziarele) si ale partidelor politice, in discursul politic.
Cu toate acestea, pe masura ce conduita discursului politic s-a extins, teoriile comunicarii politice s-au dezvoltat, de asemenea, pentru a include acum modele de deliberare si creare de sens, precum si discursuri despre o gama larga de subiecte politice: rolul mass-media (de exemplu, ca gardian, cadru si agend-setter); forme de guvernare (de exemplu, democratie, populism si autocratie); schimbare sociala (de exemplu, activism si proteste); ordinea economica (de exemplu, capitalismul, neoliberalismul si socialismul); valorile umane (de exemplu, drepturi, norme, libertate si autoritate); si propaganda, dezinformare si incredere.
Doua dintre domeniile emergente importante pentru teoretizarea comunicarii politice sunt examinarea angajamentului civic si munca comparativa internationala (avand in vedere ca o mare parte din comunicarea politica a fost facuta in Statele Unite).
Comunicare mediata de calculator
Teoriile comunicarii mediate de computer sau CMC au aparut ca un raspuns direct la aparitia rapida a noilor tehnologii de comunicare mediatoare, sub forma computerelor. Savantii CMC se intreaba ce poate fi pierdut si ce poate fi castigat atunci cand schimbam multe dintre practicile noastre anterior nemediate si antrenate (adica activitati care au fost in mod necesar desfasurate intr-o maniera sincronizata, ordonata, dependenta) in moduri mediate si antrenate.
De exemplu, o discutie care odata necesita o intalnire poate fi acum un fir de e-mail, o confirmare de intalnire care odata implica un apel telefonic in direct, poate fi acum un clic pe un mesaj text, un proiect de scriere colaborativa care candva necesita un plan elaborat pentru redactare, circulatie si adnotare, poate avea loc acum intr-un document comun.
Teoriile CMC se impart in trei categorii: teorii filtrate de indicii, teorii experientiale/perceptuale si adaptarea la/exploatarea mass-media. Teoriile filtrate de indicii au tratat adesea interactiunea fata in fata, ca standardul de aur cu care ar trebui comparata comunicarea mediata si includ teorii precum teoria prezentei sociale, teoria bogatiei media si modelul de identitate sociala al efectelor de deindividualizare.
Teoriile experientiale/perceptuale se preocupa de modul in care indivizii percep capacitatea tehnologiilor, cum ar fi daca tehnologia creeaza apropiere psihologica (teoria proximitatii electronice).
Teoriile adaptarii/exploatarii iau in considerare modul in care oamenii se pot extinde in mod creativ sau pot utiliza limitarile sistemelor CMC, inclusiv teoria procesarii informatiei sociale (SIP) si ideea de hiperpersonal (cand oamenii folosesc limitarile canalului mediat pentru a crea o solutie selectiva. Lucrarile teoretice ale lui Joseph Walther au avut o mare influenta in dezvoltarea CMC.
